Să fugi în lume, de lume.

   Uneori ai impresia că pământul de sub piciore vrea să te planteze în el, să te agațe-n rădăcini, să te priveze mai apoi de bucuria aia pură de-a pleca, de-a merge, de a te depărta și a reveni atunci, doar atunci când vrei. Și de-asta-ți vine să fugi, să-ți iei lumea-n cap și să te lași cufundat în ea, ca mai apoi să poți reveni cu sufletul și mintea aerisite de depărtări . Depărtări care și-au agățat și ele rădăcini de tine și te vor face să revii cândva.

   Și uite cum toate astea tot de la interiorul tău pornesc. Da! Pentru că-l ai mai ceva ca un burete. Absorbi totul din jur ca un nebun însetat, apoi cauți să te poți descărca, să nu mai duci o asemenea greutate peste tot cu tine. Și de-asta pleci, și dacă nu pleci, scrii. Când scrii îți pleacă gândurile pe foaie, apoi, dacă se-ndură cineva să le citească, pleacă prin alte minți, printre alte gânduri. Și tu scapi... deocamdată.