O porție de lașitate masculină.

   O vezi din când în când pe stradă. Treceți uneori unul pe lângă celălalt. Îți place. Îți place al naibii de mult dar când te gândești la ea îți apare în față o barieră hotărâtă să nu se mai ridice. Știi că poți trece cumva de ea, însă te sperie luminile care o tot semnalizează. De fapt, nu semnalizează bariera ci ceea ce stă după ea.
   Știi că ceva arde acolo. Nu e tocmai cea mai frumoasă din câte ai văzut, dar e al naibii de inaccesibilă. Cu ce să începi? Dacă reușești să începi... cum să continui? Corect! Nu vrei să o plictisești sau să pici de prost. Amâni sau renunți. O vezi din nou pe stradă. Nu te privește. Îi urmărești pașii hotărâți.
   Neliniștea multora e neputința de a descoperi ceea ce-i atrage. Spuneam neputința? Mă corectez! Neliniștea multora e lașitatea de a descoperi ceea ce-i atrage. Iar neliniștea lor va rămâne regret.

Imaginea anului 17.

Înveți în același orășel de când ai intrat în sistemul ăsta eronat de învățământ. Îi cunoști pe toți și toți te cunosc. Mulți dintre ei ți-au fost colegi la un moment dat, chiar dacă nu prea știu cum stă treaba cu salutul atunci când vă întâlniți pe stradă.
Ți se pare totul uzat, al naibii de uzat în jur, iar persoanele nu sunt excluse atunci când spui asta. Cu toată sinceritatea de care poți da dovadă, abia aștepți să scapi de toți.
Știi din clasa a VI-a la ce facultate vrei să dai. Muncești zilnic să realizezi ceva, iar faptul că ai tăi muncesc zilnic înzecit pentru tine te motivează și mai mult. Începi să te simți oarecum o povară și abia aștepți să-i poți răsplăti pentru tot.
Ai 17 ani și abia aștepți să ai 18. Deși asta ți-a cam fost copilăria, ai impresia că făcând 18 ani vei scăpa de o perioadă bătrână. Ce-i drept, ți-e cam bătrână copilăria la 17 ani. Aștepți să întinerești, să muști cu toată pofta din anii cei mai frumoși. Facultate, lume nouă, tu chip nou pentru lume, aer mai respirabil și cu mult mai multă libertate pentru tot ce vrei să faci. Scapi de uzatul orășel, te domiciliezi în capitală, nu-i mai cunoști pe toți de pe stradă și nu-i mai vezi pe toți studiindu-te.
De la 18 ani te pregătești mai mult ca niciodată pentru toate câte vrei să faci. Și le vei face!

Melodii pariziene și gânduri pe tavan.

Mi-am inundat un weekend întreg mansarda în linia melodică a fantasticului film „Amélie” . M-am gândit la zeci și sute, am spus nimic. Am scris din când în când. Am expediat câteva gânduri unor persoane. Nu știu dacă le-au primit. Am agățat gânduri de tavan, iar pe unele nu le-am prins atât de bine, doar, doar să cadă de acolo. Și au căzut. Le auzeam spărgându-se pe podea. Unele se târau apoi pe sub pat și se agitau acolo până când mă ridicam. Pe fereastră… ba soare, ba ceață. Ba ceață, ba soare. Melodiile pariziene nu încetau să se audă. Încercam să dorm, alte gânduri se spărgeau pe podea. N-am dormit, nu puteam. Am ieșit din casă, m-am lovit puțin de realitate. Cum am mai tot spus, când ești doar cu tine te reduci la esență, iar eu iubesc asta. Descoperi atâtea! Atâtea ce nu țin de domeniul superficialului...ca afară. Mi-am inundat un weekend întreg mansarda în linia melodică a fantasticului film „Amélie”. Muzica bună crează armonii și stări, reduce mintea la esență. O minte redusă la esență te ajută să-ți cunoști spiritul. Experiența? De nedescris!

„ Frânturi din și despre Ea”- frântura 8

  O descoperea atât de dulce printre cearceafuri dimineața... O descoperea în zeci de feluri zilnic.
   O certa când o găsea fumând pe terasă sau pe balcon noaptea. Oricât de ispititoare devenea în ipostaza aia, tot refuza să o vadă fumând. De parcă nu trăgea din țigare, ci săruta pe altul. De parcă își intoxica din frumosul pe care-l avea în torace. De parcă ... de parcă țigarea aia era singura ei legătură cu lumea vicioasă și impură. Totuși, uneori când încercau să adoarmă, iar ea-i respira ușor pe piept și-i ținea mâna pe inimă, ca nu cumva să plece la plimbare pe unde nu trebuie, el își ațintea privirea-n tavan și o vedea de-acolo de deasupra cum începe să umple încăperea cu fum. Când simțea că aerul nu mai poate fi respirat își cufunda repede nasul în părul ei, realizând că o are în brațe, și nu pe tavan.
   Așa deci, și Ea avea un defect, poate chiar mai multe ... Dar fără ele nu ar mai fi fost Ea, femeia aia pe care o găsea mereu atât de perfect creată.

Alterați pe două picioare.

  Oamenii, fără cod de bare pe spate și fără data expirării înscrisă pe ceafă, se alterează zilnic, mai ceva ca oricare aliment. Vezi procesul ăsta pe stradă, cu ochiul liber. Vezi asta dacă știi să vezi. Nu toți știu. Îi vezi murdari la gură de la mult prea multe scursuri de vocabular ( înjurături, băgat și scos în tot ce mișcă și ce nu ș.a.m.d.) , îi vezi încruntați și cu pumnii gata încordați pentru o posibilă apărare sau revigorarea prin contactul brutal cu vreun nevinovat, îi vezi înjurându-și viața printre buze și scuipându-i în față, în gând, pe mai toți care-i înconjoară.

   Rar îi vezi să zâmbească cerului, rar să privească un copil și să se-nsenineze. Prea rar zâmbesc străinii străinilor și mult prea rar își arată afecțiunea cunoscuții cunoscuților. Trecem unii pe lângă alții și de multe ori, din lenea psihică de-a rosti un banal salut, lăsăm privirea în pământ, o cufundăm în telefon sau o-ntoarcem spre blocuri gri, neutre, ce nu ne pot privi înapoi.

   Se-alterează unii zilnic cu invidii și răutăți nefondate, se-neacă ușor,ușor cu venin propriu și uită efectiv cum să meargă sănătos. Da! Adică să pășească cu inimă ușoară, să facă transfer de bine între ei și restul.

    Se alterează oamenii zilnic, deschid în ei lagăre de gazare pentru tot ce-i frumos. Fericiți cei ce mai știu să-și deschidă fereastra sufletului, chiar și cu ușile-ncuiate.