Nu te supune efectului de turmă!

Fii ca toți ceilalți doar în moralitate și altruism. Dacă ei nu le au, arătă-le că le ai tu.

Nu da curs tuturor zvonurilor idioate sau celor ce vizează în mod negativ anumite persoane. Oamenii nu sunt cărți, iar tu nu ești critic literar. N-ai nici cea mai mică idee care-i povestea din spatele fiecăruia.

Nu purta aceleași haine ca și alte câteva sute de persoane doar pentru a te alinia unui trend de multe ori chicios. Dă dovadă de originalitate!

Nu încerca să ai rezultate mai puțin bune decât poți avea de fapt. Grupuri de nivel înalt sunt gata să te primească în cadrul lor. Restul... îți vor privi spatele în timp ce tu avansezi și se vor complace în continuare în turma lor mediocră.

Nu privi pe nimeni drept un model până la a imita acea persoană complet! A avea pe cineva drept model înseamnă găsirea lucrurilor care ne plac la respectiva persoană în noi înșine, apoi însușirea lor acolo unde aceasta se poate realiza în mod firesc, și nu forțat.

Nu intra în rândul rușinos al celor care încearcă să iasă în evidență prin valorile materiale. Asta nu va face decât să-ți scrie mare pe frunte că duci destul de multă lipsă de valori culturale și morale.

Nu încerca să pari prieten la catarama cu toată „lumea bună”. Îți va evidenția superficialitatea și ipocrizia. Ai încercat vreodată să-i bagi în seamă și pe cei mai puțin populari? S-ar putea să te surprindă plăcut.

Te eschivezi să faci lucrurile menționate mai sus? Ți-e teamă că-ți vor strica reputația în „lumea bună”? Fă-i pe toți nemernicii superficiali să-și înghită cuvintele și să vadă că tu poți fi altfel, că tu nu faci parte din nici o turmă infectă ghidată de valori eronate, că tu te poți individualiza!

Give it a chance!

Împăcatcutine.

  Uneori te lovește starea aia de bine și de împăcatcutine. Da, se mai întâmplă și asta într-o lume mereu grăbită și obișnuită să treacă cu vederea adevăratele valori. Se întâmplă în general celor care își încetinesc tot mai mult fuga, lăsându-se captivați de tot și toate din jur.
   Mulți oameni sunt nevoiți să petreacă ceva timp în autobuze. Unii așteaptă, iar alții profită de ocazie pentru a studia oamenii de pe stradă. Oameni evervați de atâta așteptare în stație, oameni obosiți, câte-un cuplu pe ici, pe colo, câte-un bătrân luat în râs de câțiva mucoși lipsiți de educație, o florăreasă la colțul străzii, un copil cu zâmbetul pâna la urechi și ochii ațintiți la bombonica din palme pe care mama sa, cu greu, reușește probabil să i-o ofere .
    Sunt realități mai puțin plăcute uneori, dar în care reușești totuși, cu o doză sănătoasă de pozitivitate, să vezi frumosul. Să vezi sufletele în detrimentul carcaselor de carne și oase, să creezi povești în jurul oamenilor, să înțelegi amploarea  vieții și în același timp, simplitatea ei.
   Uneori de lovește starea aia de bine și de împăcat cu tine. Te lovește dulce și te învață uneori cum să o păstrezi. Se instalează-n tine și te face să iei lucrurile mai ușor, să vezi totul mai puțin dramatic și să înțelegi cursul a ceea ce trăiești, a ceea ce cu toții trăim ... o poveste cu părțile ei bune și rele. O poveste.

O porție de lașitate masculină.

   O vezi din când în când pe stradă. Treceți uneori unul pe lângă celălalt. Îți place. Îți place al naibii de mult dar când te gândești la ea îți apare în față o barieră hotărâtă să nu se mai ridice. Știi că poți trece cumva de ea, însă te sperie luminile care o tot semnalizează. De fapt, nu semnalizează bariera ci ceea ce stă după ea.
   Știi că ceva arde acolo. Nu e tocmai cea mai frumoasă din câte ai văzut, dar e al naibii de inaccesibilă. Cu ce să începi? Dacă reușești să începi... cum să continui? Corect! Nu vrei să o plictisești sau să pici de prost. Amâni sau renunți. O vezi din nou pe stradă. Nu te privește. Îi urmărești pașii hotărâți.
   Neliniștea multora e neputința de a descoperi ceea ce-i atrage. Spuneam neputința? Mă corectez! Neliniștea multora e lașitatea de a descoperi ceea ce-i atrage. Iar neliniștea lor va rămâne regret.

Imaginea anului 17.

Înveți în același orășel de când ai intrat în sistemul ăsta eronat de învățământ. Îi cunoști pe toți și toți te cunosc. Mulți dintre ei ți-au fost colegi la un moment dat, chiar dacă nu prea știu cum stă treaba cu salutul atunci când vă întâlniți pe stradă.
Ți se pare totul uzat, al naibii de uzat în jur, iar persoanele nu sunt excluse atunci când spui asta. Cu toată sinceritatea de care poți da dovadă, abia aștepți să scapi de toți.
Știi din clasa a VI-a la ce facultate vrei să dai. Muncești zilnic să realizezi ceva, iar faptul că ai tăi muncesc zilnic înzecit pentru tine te motivează și mai mult. Începi să te simți oarecum o povară și abia aștepți să-i poți răsplăti pentru tot.
Ai 17 ani și abia aștepți să ai 18. Deși asta ți-a cam fost copilăria, ai impresia că făcând 18 ani vei scăpa de o perioadă bătrână. Ce-i drept, ți-e cam bătrână copilăria la 17 ani. Aștepți să întinerești, să muști cu toată pofta din anii cei mai frumoși. Facultate, lume nouă, tu chip nou pentru lume, aer mai respirabil și cu mult mai multă libertate pentru tot ce vrei să faci. Scapi de uzatul orășel, te domiciliezi în capitală, nu-i mai cunoști pe toți de pe stradă și nu-i mai vezi pe toți studiindu-te.
De la 18 ani te pregătești mai mult ca niciodată pentru toate câte vrei să faci. Și le vei face!

Melodii pariziene și gânduri pe tavan.

Mi-am inundat un weekend întreg mansarda în linia melodică a fantasticului film „Amélie” . M-am gândit la zeci și sute, am spus nimic. Am scris din când în când. Am expediat câteva gânduri unor persoane. Nu știu dacă le-au primit. Am agățat gânduri de tavan, iar pe unele nu le-am prins atât de bine, doar, doar să cadă de acolo. Și au căzut. Le auzeam spărgându-se pe podea. Unele se târau apoi pe sub pat și se agitau acolo până când mă ridicam. Pe fereastră… ba soare, ba ceață. Ba ceață, ba soare. Melodiile pariziene nu încetau să se audă. Încercam să dorm, alte gânduri se spărgeau pe podea. N-am dormit, nu puteam. Am ieșit din casă, m-am lovit puțin de realitate. Cum am mai tot spus, când ești doar cu tine te reduci la esență, iar eu iubesc asta. Descoperi atâtea! Atâtea ce nu țin de domeniul superficialului...ca afară. Mi-am inundat un weekend întreg mansarda în linia melodică a fantasticului film „Amélie”. Muzica bună crează armonii și stări, reduce mintea la esență. O minte redusă la esență te ajută să-ți cunoști spiritul. Experiența? De nedescris!

„ Frânturi din și despre Ea”- frântura 8

  O descoperea atât de dulce printre cearceafuri dimineața... O descoperea în zeci de feluri zilnic.
   O certa când o găsea fumând pe terasă sau pe balcon noaptea. Oricât de ispititoare devenea în ipostaza aia, tot refuza să o vadă fumând. De parcă nu trăgea din țigare, ci săruta pe altul. De parcă își intoxica din frumosul pe care-l avea în torace. De parcă ... de parcă țigarea aia era singura ei legătură cu lumea vicioasă și impură. Totuși, uneori când încercau să adoarmă, iar ea-i respira ușor pe piept și-i ținea mâna pe inimă, ca nu cumva să plece la plimbare pe unde nu trebuie, el își ațintea privirea-n tavan și o vedea de-acolo de deasupra cum începe să umple încăperea cu fum. Când simțea că aerul nu mai poate fi respirat își cufunda repede nasul în părul ei, realizând că o are în brațe, și nu pe tavan.
   Așa deci, și Ea avea un defect, poate chiar mai multe ... Dar fără ele nu ar mai fi fost Ea, femeia aia pe care o găsea mereu atât de perfect creată.

Alterați pe două picioare.

  Oamenii, fără cod de bare pe spate și fără data expirării înscrisă pe ceafă, se alterează zilnic, mai ceva ca oricare aliment. Vezi procesul ăsta pe stradă, cu ochiul liber. Vezi asta dacă știi să vezi. Nu toți știu. Îi vezi murdari la gură de la mult prea multe scursuri de vocabular ( înjurături, băgat și scos în tot ce mișcă și ce nu ș.a.m.d.) , îi vezi încruntați și cu pumnii gata încordați pentru o posibilă apărare sau revigorarea prin contactul brutal cu vreun nevinovat, îi vezi înjurându-și viața printre buze și scuipându-i în față, în gând, pe mai toți care-i înconjoară.

   Rar îi vezi să zâmbească cerului, rar să privească un copil și să se-nsenineze. Prea rar zâmbesc străinii străinilor și mult prea rar își arată afecțiunea cunoscuții cunoscuților. Trecem unii pe lângă alții și de multe ori, din lenea psihică de-a rosti un banal salut, lăsăm privirea în pământ, o cufundăm în telefon sau o-ntoarcem spre blocuri gri, neutre, ce nu ne pot privi înapoi.

   Se-alterează unii zilnic cu invidii și răutăți nefondate, se-neacă ușor,ușor cu venin propriu și uită efectiv cum să meargă sănătos. Da! Adică să pășească cu inimă ușoară, să facă transfer de bine între ei și restul.

    Se alterează oamenii zilnic, deschid în ei lagăre de gazare pentru tot ce-i frumos. Fericiți cei ce mai știu să-și deschidă fereastra sufletului, chiar și cu ușile-ncuiate.

Să fugi în lume, de lume.

   Uneori ai impresia că pământul de sub piciore vrea să te planteze în el, să te agațe-n rădăcini, să te priveze mai apoi de bucuria aia pură de-a pleca, de-a merge, de a te depărta și a reveni atunci, doar atunci când vrei. Și de-asta-ți vine să fugi, să-ți iei lumea-n cap și să te lași cufundat în ea, ca mai apoi să poți reveni cu sufletul și mintea aerisite de depărtări . Depărtări care și-au agățat și ele rădăcini de tine și te vor face să revii cândva.

   Și uite cum toate astea tot de la interiorul tău pornesc. Da! Pentru că-l ai mai ceva ca un burete. Absorbi totul din jur ca un nebun însetat, apoi cauți să te poți descărca, să nu mai duci o asemenea greutate peste tot cu tine. Și de-asta pleci, și dacă nu pleci, scrii. Când scrii îți pleacă gândurile pe foaie, apoi, dacă se-ndură cineva să le citească, pleacă prin alte minți, printre alte gânduri. Și tu scapi... deocamdată.

Toamnă, frig și oscilații de stare.

   Iată-ne aici. Final de septembrie, ploi, frig... uneori mai frig pe dinăuntru decât afară. Putem stoca o mulțime de chestii pe laptop-uri, telefoane ... în schimb nu putem ascunde nicicum, niciunde o zi de vară pentru momentele în care chiar am face orice pentru ea.
   Întinsă pe pat, doar cu o pătură caldă deasupra și o cană de ceai aburindă pe noptieră. Am tras draperiile. Ferestrele mele plâng încontinuu. Mi se par absurde clipele în care știu sigur că emanam căldură și fericire iar cei din jur se îmbătau cu asta. Acum nu am abilitatea de a emana căldură nici cât să-mi încălzesc picioarele. Le ascund în șosete. Astă vară le ascundeam prin nisip, prin mare, uneori prin iarbă. Ce stare de bine și de viață!
   Deja mă gândesc la Crăciun. Doar el mă încălzește cu adevărat pe dinăuntru între două anotimpuri mult prea reci pentru mine. În rest, îmi umplu nopțile cu vise despre zile calde și întotdeauna cu visul la acea perioadă în care nu voi mai servii fericire doar în porții de desert atunci când cineva de acolo de sus are chef și de mine.
   Oscilații prea mari într-o singură persoană. Probabil mâine voi vedea din nou prin lentile roz. Genul ăsta de schimbări sunt obositoare.



English version:

   Here we are. The end of September, rain, cold ... sometimes colder inside than outside. We can save a lot of stuff on our computers and mobiles, but we can't hide in any way or anywhere at least one day of summer for those moments when we would really do anything for it.
   Lying on bed, only with a warm blanket over me and a steaming cup of tea on the bedside table. I drew the curtains. My windows are crying continuously. It seems absurd to me those moments when I know for sure that I was emanating warmth and happiness and the people around me got drunk with them. Now I don't even have the ability to give off enough warmth to warm my feet. I hide them in socks. Last summer I was hiding them in the sand, in the sea and even in the grass sometimes. What a good and alive mood!
   I'm already thinking about Christmas. It's the only thing which really warms me inside between these too cold seasons for me. Otherwise, I just fill up my nights with dreams about warm days and , always, with the dream of that period when the happiness won't be given to me in dessert portions anymore, only when someone of the above wants.
   Too many oscillations in only one person. Maybe tomorrow I'll see again through pink lens. This kind of oscillations are tiring.

Să-l viseze ...

   Stă în pat și își lipește unul câte unul gândurile pe pereți, pe tavan. Pe cele negre le ascunde sub pat. Își face propria expoziție și după ce analizează fiecare exponat în parte cu foarte multă pricepere, zâmbește copilăros și-și trece privirea mai departe, continuând jocul. De fapt, nu-i un joc. E modul ei de a-și aerisi mintea, sufletul. Le pune apoi pe toate la locul lor cu multă grijă, chiar dacă știe că de fiecare dată ele se amestecă la loc după bunul plac.
   Se gândește uneori la el și de dragul ăsta își mai ascunde câte-un gând cu ei sub pernă. Poate, poate are să-l viseze la noapte ...

Toamna sunt prea ... toamnă

  Toamna are doar trei luni, la fel ca orice alt anotimp. Odată ce începe însă, pare așa... fără sfârșit. Amestecă pe-afară frunze de la te miri câți copaci, iar în tine amestecă stări, și gusturi, și-ntrebări. La fel de multe ca și frunzele.
   Toamna e rea, poate la fel de rea ca și mine. Se bagă cu blândețe pe sub piele ca să lase-năutru, unde ar fi trebuit să fie loc de mai bine, de mai cald ... să lase numai rece, și ud, și rău. Poate că nu-mi place pentru că mă asemăn prea mult cu ea, pentru că am prea mult gust de toamnă, de pământ și de frunze. Poate că nu-mi place pentru că-n ea nu mă pot rătăci de mine și uneori îmi devin de-a dreptul obositoare. Poate că nu-mi place pentru că m-a găsit din nou singură în mansarda mea, cu aceeași cană de ceai aburindă pe noptieră.
   Telefonul tace, e și el tomnatic. Probabil el poate visa. Mie mi-e mai greu, vântul îmi cam fură visele. Dacă nu, atunci plouă și ploaia mi le-aduce cu picioarele pe pământ.
   E toamnă afară, iar eu sunt toamnă în mansardă. Poate că de-asta nu vreau să mă simtă nimeni, să nu-i ud, înfășor în vânt și să-i pierd.

Pluta pe marea din cer

   Imaginează-ți! Facem pluta în mijlocul mării. Nu știu ce mare. O poți alege tu, deși ... cel mai bine ar fi să avem o mare a noastră. Undeva între Pământ și Soare, să fie mai cald. Știu, și aici e cald vara, dar uneori e prea frig de la oameni. Când va intra o duzină de triști în marea noastră va fi exact ca un pahar de apă în care pui prea multe cuburi de gheață. Nu vreau asta.
   Vor fi și stele de mare în marea nostră. Da, stelele căzătoare care-și vor găsi locul în ea, însă fără a se stinge. Nu vor mai pluti pe cer, ci vor pluti pe marea noatră... la fel ca noi. Ce frumos! Poate că cei de pe Pământ vor crede că suntem și noi tot stele, pentru că acolo vom putea lăsa toată lumina noastră la suprafață. Vom fi Luceafărul de pe mare! Cum... „de ce doar o stea” ? Pentru că vorbesc cu mine, prostuțo! Eu și cu mine vom crea marea din cer. Restul... sunt prea lipiți de Pământ.

Când ploaia te-apasă

  A plouat mult peste mine în zile doldora de soare. Ploaia aia care doar se simte. O simți pe creștet, te-apasă grozav pe umeri... Mergi. Mergi mai departe cu ploaia ta cu tot. Parcă-ți și vezi norul de deasupra capului. Nu, nu doar că-l vezi ci uneori îl simți de-a binelea. Îți intră capul în norișor și te trăznește de nu te vezi!
   Te trezești. De fapt nu, nu poți dormi sub ploaie. E ca și cum filmul tău ar rămâne blocat pe momentul ăla de dimineața când te speli pe față și-ți fuge tot somnul. Rămâi doar cu gustul amar că n-ai putut dormi mai mult. Cine știe? Poate data viitoare ...
   Dar până data viitoare plouă. Te inunzi. Încerci să salvezi corabia de la scufundare. Nu poți. Încerci, obosești, încerci cu ultimele puteri, te sufoci, te îneci. Ploaia s-a oprit. Te-a curățat de puteri. Rămâi întins pe jos și privești cerul.

De ce te-a plouat așa de tare ?

Torace.

   Nu simțim organele pe care le avem în torace. Sunt acolo de când ne știm, sunt doar materie, nimic nefiresc. În schimb, toracele nostru-i mereu plin de emoții care mai de care ! Purtăm cu noi un amalgam teribil ce se agită chiar și la gesturi minore, priviri, sunete... iar atingerile nici nu-i cazul să le mai menționăm.
   Eu îmi iubesc toracele! E ca sursa mea de energie cu căi de du-te - vin-o. Eu îl hrănesc, el mă hrănește... Ce să zic? Trăim genul de relație ideală!
   Toracele meu știe să fie discret. Chiar și atunci când se agită emoțiile prin el până la cote maxime, dacă știe că vreau să țin toate astea numai pentru mine, doar mă anunță : „Ai făcut-o din nou! Da' nu-i problemă, mie-mi place! ”.
   Bineînțeles, ca-n orice relație sănătoasă, avem și noi certurile noastre. Ba-l mai cert, îl rog să fie și el mai nesimțit, că altfel nu se poate! Ba se mai răzbună...zău, zici că-i copil! Dacă doar îndrăznesc să nu-l bag în seamă, începe și se zbenguie teribil, apoi îmi urlă printre gânduri : „Ai sufleeet! Haideee! Știi că-l ai! ”.
    Dragul de el! Ar fi oribil să am un torace gol! Mai bine așa, plin până la refuz... Doar asta înseamnă viața-n om!

Flacără .

   Ce idiot atinge un obiect încins? La figurat reformulăm. Doar cei „cu sânge-n vene” își asumă riscul de-a atinge o persoană ... încinsă. Nu, nu vorbim de pofte trupești. Vorbim de ăia dați dracu'pe care cu greu îi cucerește cineva, ăia care ard pe dinăuntru pentru ceea ce vor cu adevărat și nu se lasă înduplecați de orice chilipir, de „orice” aflat sub standardele lor. Dacă riști pentru ei, din start urci spre standardele lor (mai mult sau mai puțin) .
   Vorbim de standarde ca de limitele pe care oamenii cu coloană vertebrală, odătă dezamăgiți, și le stabilesc drept limite de protecție. Uneori chiar funcționează. Efectiv acceptă doar ceea ce sunt convinși că le va satisface placul, gustul. Dacă se va dovedi a fi o nereușită, măcar au încercat cu cineva pe măsură.
    Așadar, cu ăștia... încinși se merge la risc. Risc asumat și cele mai bune cărți din mână jucate cum și când trebuie . E totul sau nimic.
 

Lecție de vânt

 

   Noaptea trecută vântul a bătut atât de tare încât m-am trezit să-l cert. Scot capul pe fereastră - intră în părul meu și-l răvășește grozav. Mă încrunt - îmi îndepărtează o șuviță de pe chip. Mulțumesc!
   Pleacă. Vântul pleacă, trecând pe lângă mine de parcă nici n-aș fi fost acolo. Înțeleg acum! A trecut doar cât să-mi lase o lecție. Să ating totul în jur, dar întotdeauna să privesc înainte, să merg înainte.
   Închid fereastra, mă așez în pat. Un alt vânt își urmează traseul afară. Închid ochii, îmi bate-n fereastră. Nu-i deschid. Vântul din vis mă așteaptă.

Pune-mi aripi pe spate !

   Da. Ușor, ușor... Fă-le din palmele tale. Plimbă-mi-le pe spate până când se  transformă în aripi. Promit să zbor cu ele doar atunci când sunt cu tine sau atunci când tu ești cu mine.
   Haide! Strecoară-ți palmele sub bluza mea de mătase albă și plimbă-le încet. De jos în sus, de sus în jos. Oprește-le pe ... pe trapezul meu. Acum strânge-mă în brațe. Tare,tare! Uite!... au apărut! Am aripi. Haide... mișcă-le ușor! În seara asta dormim pe tavan.

O ceașcă de toamnă, vă rog !

 

Am tras cu dinții de ultimele mele zile de vară. Am obosit. Am renunțat. A plecat.
   Am mai rămas fără o vară.
   Brațele-mi atârnă grele și obosite pe lângă corp. Palmele știu că nimeni nu le va cuprinde. Nici nu vor. Eu și palmele mele ne-am obișnuit să fim singure. Doar inima mai protestează din când în când aliindu-se cu vreun gând. Nu-i un pericol. O punem mereu la punct.
   Toamna nu-mi mai înoată trupul în mare sau piscină, dar gândurile mele înoată zilnic în câte-o ceașcă de ceai ... sau mai multe. Toamna plouă. Ploaia de toamnă e rece. Mă retrag în mansarda mea și dansez cu ea de la fereastră. Ferestrele se aburesc. Desenez pe ele marea. Marea, pescăruși, un răsărit... Pe naiba! E toamnă! Aburesc din nou fereastra și încep să desenez o inimioară. Pe naiba din nou! N-am chef de gust de iubire. Sau poate că am, dar și așa-i în zadar. Mai bine singură. Tot sunetul ploii doar pentru mine ...
    O ceașcă de toamnă, vă rog! Sunt pornită să mă-mbăt cu ea până la primăvară ...

Amprente

   Le lăsăm cu toții,peste tot.
   Îmi plac oamenii care lasă amprente frumoase, chiar dacă ei n-au fost considerați frumoși de mulți oameni urâți.
   Amprentele pe care le lăsăm pot avea miros, și gust, și sunet...totul ține de noi. Amprentele ni le putem lăsa în urmă atât de accentuat încât să rămână acolo pentru mult timp. Tot așa ni le putem pierde, lăsându-le pentru totdeauna într-un loc, pe un lucru sau pe o persoană.Rămânem apoi cu degetele netede, fără nici cea mai mică dâră sau rămășiță de amprentă pe ele. Acela e momentul în care încetăm să mai oferim,pentru că nu mai avem ce.
   Tipul ăsta de amprente poate fi recăpătat dacă ne unim palmele cu alte două palme care vor să ne dăruiască. E un fel de transfer. Bătăi de inimi, clipiri, gânduri...și-amprentele reapar, gata să continue dăruitul.
   Amprentele ne sunt pictate pe degete înainte să ne naștem, iar cu timpul noi le modelăm și remodelăm. Important e ca odată ajunse pe o suprafață să lase urme frumoase, și nu răni.

„Frânturi din și despre Ea” - frântura 7

-Ah,la dracu’cu tot stresul ăsta! se lamentase el într-un final.

Îi luăsese mâna uscată între palmele ei mici și fine.I-a urmat linia vieții cu arătătorul până ce a ajuns la capătul ei.

-Vezi?Aici se va termina cu tot stresul și te vei întreba dacă ești cu adevărat mulțumit de asta.. spuse în timp ce își trecea din nou degetul peste linie,peste viața lui.

-Uhm..nu înțeleg.

-E simplu.Linia asta reprezintă decursul vieții.Și,că tot veni vorba de asta,mai ai de trăit destul!

După ce s-a încruntat prostuț încercând să înțeleagă acele explicații,a trecut în starea celui ce pricepea brusc ceva și a luat micuța ei mână la studiat.

-Spune-mi,la tine cum stau lucrurile?!

-Pai,nu-i mare diferență .. spuse în timp ce o amuza teribil seriozitatea lui copilărească.

-Ah! Exclamase ușurat,după care o îmbrățișă puternic și-și cufundă nasul în părul ei moale și frumos parfumat. Atunci înseamnă că am destul timp de petrecut cu tine.De fapt nu! Niciodată nu va fi destul,dar...

-Dar?

-Nici un „dar”..Vino aici,i-a spus pe un ton dulce strângând-o din nou cu putere la pieptul său.Oficial te anunț că nu mai ai voie să părăsești aceste brațe decât cu aprobarea mea și crede-mă că nu se obține prea ușor!

-Ha! Nu va fi nevoie să cer vreo aprobare,blegule! Nu voi pleca ..

Arta de a te juca seducător

  

   Pentru puțină joacă ai nevoie doar de ceva îndrăzneală și o doză zdravănă de idei bune și...nebune. Nu mai funcționează prea bine treaba cu dulcegăriile de la bun început, căci în proporție de peste 70-80% e posibil să fie ipocrizie pură servită în încercarea unei cuceriri rapide și eficiente.
   În condițiile în care s-a decăzut atât de mult încât inventarea unui dans de împerechere probabil n-ar șoca pe nimeni,e bine să știi să alegi carcasele potrivite... ca-ntr-un joc de Alba-Neagra. Aici intervine „arta jocului”,incluzând „arta seducției”. Mici teste,capcane , chestii de care să te legi pentru dezlegarea misterului și în același timp pentru menținerea lui. E mai amuzant atunci când înaintea unei relații sunt amândoi ceva mai...ai dracu'. Doar tânjim cu toții după sare și piper în ceea ce trăim.
   Fiecare trebuie să-și joace rolul de cucerit la rândul lui. O dată unul,o dată celălat. Bineînțeles,rolul de cucerit în viața reala nu-i doar teatru, ci e rezultatul unei bune abordări.
   De ce să fim monotoni? Abordările mult prea obișnuite sau idioate ar trebui să fie excluse. Ne putem distra pe cinste realizându-ne propriul joc și,cine știe?...poate chiar îl vom câștiga. E mai palpitant când mergi la risc.

Îndrăgostiți sau...magnetizați.

 
Suntem precum magneții. Toți. Ne atragem între noi mai mult sau mai puțin,iar atunci când întâlnim perechea perfectă atracția e copleșitoare.Atunci apare iubirea.
   Iubirea arde și prin focul ei încălzește cei doi magneți. Încălziți,știm cu toții că magneții își pierd proprietățile. Atunci apare ruptura.
    Odată cu ruptura focul pălește încetul cu încetul,iar magneții devin reci din nou. Rămășițele se mai pot atrage...sau nu. Atunci apare sentința finală.
    Sentința finală e greu de stabilit,apoi greu de acceptat,dar nu neapărat de ambele părți. Când aceasta se concretizează,apare despărțirea.
    După despărțire magneții se răcesc de tot,apoi caută sau se lasă căutați. Atunci apare alt magnet,iar odată cu alt magnet apare altă iubire.

Iubirea înseamnă magnetism. În caz contrar,nu-i iubire. Iar singura diferență dintre oameni și magneți este aceea că oamenii pot lupta ca focul să nu se stingă,dar nici să nu-i despartă. Aici apare minunea de-a fi om. Te poți cufunda-n iubire și totuși,de acolo,din interiorul ei,încă mai ai puterea să o protejezi și din exterior.

Femeia se definește prin mai multe femei .

   O femeie nu va rămâne niciodată singulară,niciodată constantă,niciodată la fel. O femeie e de fapt un adăpost pentru mai multe femei. Uite,în cazul în care credeți în reîncarnare și chestii de genul,imaginațivă că într-o viață anterioară au fost atât de multe femei față de câte sunt acum,încât s-au reîncarnat mai multe-ntr-una.Hmm,la fel ca un pliculeț de 3 în 1,zahăr-lapte praf-cafea...doar că femeile pot depăși cu mult cifra 3.
   Că tot veni vorba de pliculețele de 3 în 1...sunt bune,nu? Ai tot ce-ți trebuie la un loc. Așa se întâmplă și cu femeile. Dacă știi să studiezi bine ce ascunde carcasa,poți găsi câte puțin din tot ce vrei,din tot ce ai nevoie.Acum,mai rămâne talentul masculin de-a îmbina femeile dintr-o femeie...exact așa cum îmbini gusturile. Aici vine provocarea voastră,domnilor! Și...și câtor femei într-o femeie puteți face față.
   Dacă femeile sunt gusturi,să-i numim pe bărbați bucătari. Cu cât se pricep mai bine,cu atât vor servii delicatese mai delicioase.Restul...după posibilități. Puteți găsi arome nebănuit de gustoase unde vă așteptați mai puțin,la fel cum puteți da de chestii otrăvitoare unde căutați dulcele. Aici e partea bună! Surprize-surprize! Mai scăpăm de monotonie,nu?


Așadar,femeile se definesc într-adevăr prin mai multe femei. Femeie poate fi considerat cu ușurință substantiv colectiv . Cu cât mai multe-ntr-una,cu atât mai multă nevoie de „bucătarul” ăla cât mai priceput...la o adică,noi,astea complexe,nu ne încurcăm cu amatori.

Să fim propriile muze !

   Îhm.Nu are deloc legătură cu focalizarea asupra propriului nostru ego. Are legătură cu scrierea propriei noastre povești de viață. Să ne imaginăm protagoniști și să o scriem,respectiv să o trăim,exact așa cum vrem. Știm cu toții cum e,puțin de ici,puțin de colo,și uite așa rezultatul final ne va aparține întru-totul.

Curajos pentru a fi nebun,sau invers?

  Nici una,nici alta.Ai nevoie de doze egale,chiar daca curajul reprezintă ghiuleaua,iar nebunia gazul ce se extinde atât cât are loc.
   Curajul îți trebuie pentru a lăsa izvoarele din tine să-și urmeze cursul normal,altfel munții se vor umple de apă și totul va exploda la un moment dat.

Sindromul vulnerabilității nocturne !

  

Pe câți dintre noi nu ne afectează măcar o dată? Desigur,fiecare suferă la un moment dat de pacostea asta de sindrom .

   Noaptea pur și simplu e singură aici pe pământ,atârnată de câteva stele și de lună,asta dacă sunt și ele prezente,dacă nu...nu.

„Frânturi din și despre Ea” - frântura 6

  

   Prima dată când o văzuse fusese tare ciudat.Erau în metrou,iar el vorbea cu unul dintre prietenii lui la telefon.Tot ce auzise ea fusese : „Eh,lasă mă,are balta pește.Ieșim diseară și-ți găsești tu pe alta,dacă ții neapărat.De asta-ți faci tu probleme?Lasă,așa mai ai și tu timp să respiri.Te scot diseară la o bere..”.Tocmai ajunseseră în stația în care ea trebuia să coboare,așa că s-a ridicat și a plecat de lângă el,dar nu înainte de a-i adresa subtil și cu un zâmbet discret: „Boule!”.

   De atunci el a început să ia din când în când metroul ,în speranța că o va revedea și..cum-necum,în prezent era al ei,iar ea a lui,iar el devenise un alt om sau,pur și simplu..om.

Hai să o ardem nud !

 

 Aha! Hai să vedem câți dintre noi au curajul să o ardă nud...și aici mă refer la suflet,că doar goliciunea fizică nu mai e mare inginerie în zilele noastre.Știu toți cum arată niște sâni și un popou gol.

   Suntem pudici,da,al naibii de pudici când vine vorba de goliciuni sufletești.Cum,dar cum să știe toți ce simțim? Ba chiar mai mult,cum și de ce să știe lumea că avem și noi chestia aia ...suflet,parcă?

„Frânturi din și despre Ea” - frântura 5

  Petrecuse câteva ore bune pe acoperișul blocului în seara aceea.Aerul de acolo de sus părea mai puțin îmbâcsit,iar priveliștea,ce-i drept,te lăsa uneori mut de uimire.

  Savurase din plin două țigări...nu mai fumase de mult.Oricum nu știa să fumeze,îi plăcea doar să se prostească,să-și imagineze că e cine știe ce madmoazélă sictirită de societate sau de cine știe ce pretendent plictisitor sau pur și simplu...prost.

  În seri ca acelea realiza că zilnic se lamentează pentru niște tâmpenii fără prea multă importanță de fapt.Realiza că se lăsa parcă tot mai des cuprinsă de o monotonie absurdă,de o iluzie a vieții cotidiene.Dumnezeule! Oare de câte ori mai trebuia să reactualizeze gândul că-i e pur și simplu silă de modul ăla de viață și că vrea cu siguranță altceva?! Ah,da! Tipicul răspuns : așteptarea ..

Unele femei poartă riscul drept verighetă

   Într-adevăr,unele femei vin la pachet cu unul sau mai multe riscuri pe care le poartă cu o mândrie de neclintit.Bijuteriile lor sunt riscuri pentru că printre ele se numără IQ-ul ridicat,încrederea în sine,siguranța și stabilitatea principiilor și a priorităților.

Puțin din „Cum să te mândrești cu o femeie”.

  Înconjoară-i mijlocul și ieși cu ea pe stradă.
   Las-o să arunce câte o privire fugară și înțepătoare altora. Ei o vor dori,dar ea va rămâne a ta.
   Nu o expune ca pe un trofeu, ci apăr-o ca pe unul. Ceilalți știu deja că este importantă, iar când vor trece la pasul doi va trebui să fii pregătit. Pregătit în permanență să o iubești.
   Nu te sfii să o săruți pe stradă, dar învață cum s-o faci. Concentrează doza potrivită de intimitate și „tevreau” sau „mi-eraatâtdedordetine” în sărutul prin care ea cu siguranță îți va înțelege gândurile. Atinge cu ea stadiul de comunicare nonverbală.
   Privește-o. Ia-ți cât timp ai nevoie pentru a face asta. Vei descoperii astfel noi laturi ale sale... la figurat, dar și la propriu. Uneori privirile pot fi literalmente simțite.
   Elimină concepția „dacăîiarătiseurcălacap”. Și ea ar putea proceda la fel , iar atunci relația voastră numai relație n-ar fi. Ori totul, ori nimic. Măcar să știți o treabă.


Răsplata voastră este considerabilă. Vanitatea de-a fii iubit de o femeie frumoasă.

„Frânturi din și despre Ea” - frântura 4

  O luăsese la fugă pe plajă.Își dădea jos rochia cu o poftă nebună de a se arunca în brațele mării.Se lăsa dusă de valuri,cânta și râdea de una singură.De fapt nu,ea știa că râde cu marea!

„Frânturi din și despre Ea” - frântura 3

  Să fii îndrăgostită de o voce din căști ce-ți fredonează o melodie,împărțindu-ți sunetele egal în ambele urechi și gazându-ți cu ele mintea,care la rândul ei transmite semnale spre suflet.Așa era Ea.

   Era îndrăgostită de vocile ce-i fredonau anumite melodii,sperând ca vocile alea să se materializeze cândva,să curgă-n formă de tip cu ochi pentru ceea ce ascundea Ea.Avea în interiorul ei un fel de junglă cu chestii sălbatice ,dar și adevărate oaze de liniște,avea o complexitate incredibilă sub carcasă,însă reușea să o mascheze perfect,s-o lase sub cheie până la momentul potrivit.Pentru Ea momentul potrivit era cel în care carcasa ei avea să simtă magnetul unei alte carcase undeva din interior,momentul potrivit era momentul în care se găsea curajosul care să-și asume riscul de-a explora și-a dezlega misterele junglei ei.Abia atunci vocile din căști vor curge-n forme palpabile. Curajosul îi va cânta el însuși toate acele versuri prin faptele sale.

„Frânturi din și despre Ea”-frântura 2

   Pur și simplu iubea ploile de vară.Îi plăcea să se lase răsfățată de ele.Parcă în acele minute se strecura puțină eternitate,parcă îi alergau prin vene câte-n lună și-n stele,parcă o apuca o poftă nebună și totuși atât de copilărească de a dansa,a sări și a cânta în legea ei.

   Îi plăcea să-și ofere astfel de clipe de când o cuprinsese teama de a se mai apropia de oameni.Lăsa temerile de-o parte și se bucura că există.Știa că mai devreme sau mai târziu cineva o va descoperi cu tot cu femeia,copilul și sufletul din ea ..

Schimburi și schimbări (inter)umane

Ne întrebăm de multe ori de ce dispar anumite persoane din viețile noastre sau de ce apar între noi cratere imense,ne întrebăm de ce sau cum am ajuns de fapt să ne schimbăm noi înșine și cum au apărut asemenea discrepanțe între cine suntem și cine eram .

   Simplu! Suntem bucăți de materie în care se pun,în mod miraculos,o minte și un suflet,elemente menite

„Frânturi din și despre Ea”-frântura 1

  

Timpul părea puțin adormit vineri seara.Parcă se ascundea după draperii și o privea,fascinat de înfățișarea aceea calmă,și visătoare,și totuși mai reală ca orice altceva.

Încăperea era luminată de doar căteva lumânărele parfumate ce-și unduiau lumina într-un oarecare tresărit ritmat,iar ea...ea stătea cuibărită-n balansoarul ei ce se bucura s-o poată-nbățișa și-n acea seară.

E greu să duci o iubire

  E greu să duci o iubire. Nu toți au puterea s-o facă.

   Toată treaba asta e ca o boală incurabilă. Bolile incurabile au frumusețea lor,nu? Dau palma aia amară peste față,arătând omului că trebuie să prețuiască mai mult timpul,făcându-l să tragă cu dinții de orice secundă,iar ăsta e un lucru al naibii de bun.

Sufletele noastre sunt ca niște locuri de camping,iar iubirea este aceea ce nu ține cont de indicatoarele precum „Focul interzis în afara zonelor special amenajate”. Iubirea face focul în cel mai ascuns loc,până când știe că nimeni nu-l va mai putea stinge, apoi îl hrănește accelerat, arzând întregul nostru loc de camping. E superb focul! Cine nu s-a minunat măcar o dată de jar sau de scântei?