Ai grijă de conținut!

   Societatea de azi a devenit o piață de desfacere a unor valori eronate, a lipsei de personalitate mascată cu atitudini superficiale și de turmă.
   Da! Primul aspect pe care îl vedem la o persoană este cel fizic, iar partea proastă este că odată cu conștientizarea mai aprofundată a acestui lucru, aspectul fizic nu doar primează, ci din păcate rămâne uneori singurul în care se investește și care poate oferi, persoanele care fac asta transformându-se în carcase acoperite de numele cât mai multor brand-uri renumite, dar cu o mare lipsă de conținut.
   Unii pierd esențialul și uneori realizează prea târziu, sau, în cazurile de-a dreptul nefericite, chiar deloc, că o carcasă frumoasă nu poate atrage și distra la nesfârșit. Gândește-te la televizoare! Intri într-un magazin și o plasmă de ultimă generație, mega subțire, cu un design demențial îți ia ochii. O cumperi, o duci acasă, te așezi pe canapea în fața ei și apeși butonul de pornire, dar... ghici ce? Nu pornește. Deși arată într-adevăr la fel de bine cum arăta și când ai văzut-o prima dată în vitrina magazinului, nu poți auzi nimic interesant și ușor, ușor începi să te plictisești groaznic de „fățuca” frumoasă. Și întreb: oare nu-ți bagi picioarele în ea și revi la clasica carte, nu neapărat foarte atrăgătoare și extravagantă, dar... captivantă, cuprinzătoare și chiar marcantă?

   Nu vreau să fiu înțeleasă greșit! Apreciez și susțin preocuparea față de aspectul fizic, în limita posibilităților fiecăruia, pentru că, ce-i drept, felul în care alegem să arătăm poate uneori să dezvăluie anumite informații despre noi ca persoane, însă... tare mi-aș dori ca unele domnișoare cu buze injectate și conturate frumos cu ruj să se mai gândească și la imaginea lor din momentul în care le și folosesc, iar tipii care sunt preocupați să poată scoate din buzunar portofelul plin, cheile de la un BMW și telefonul de ultimă generație să se mai gândească și la ce scot pe gură!

Deliciul

Mă bucură degete-n păr și se tolănesc gândurile toate
sub răsucirile și mângâierile de șuvițe.
Vocea interioară în sfârșit tace și începe să toarcă
la fel ca o mâță satisfăcută.
Cu ochii închiși pot proiecta pe ecranele
pleopelor... tot ce-mi doresc.
E-așa de dulce timpul
și parcă tot mai dulce trece
atunci când alte două brațe sunt aici.
Se-oprește gândul și se învârt
rotițe în torace. Ce?
Nu-mi spune că nu cunoști freamătul ăsta gustos!
Robot? Robot! Robot.
Să zicem că-ți arăt compasiune...
Ție, om din carne, cu torace plin, dar gol.

Trăiește-ți timpul pe de-a-ntregul, nu în reprize!

   Ne injectăm în fiecare dimineață o anumită doză de timp în vene. Preferăm traiul ăsta vicios, modul ăsta bolnav de a ne bucura de timp.
   Te trezești, oprești nervos alarma, apoi te plesnește teribila durere de cap cauzată de numărul prea mic, tot mai mic de ore dormite. Aștepți câteva minute înainte să te ridici, fixând tavanul cu privirea:

- De ce te-ai trezit azi?
-Ce ai de făcut azi?
-Cine te vrea azi?
-Pe cine vrei azi?
-Poți avea persoana pe care o vrei?
-Poți face ce vrei?
-Poți merge unde vrei?
De la capăt.
-De ce te-ai trezit azi?

   Trebuie reordonat totul prin minte. Ferestrele creierului trebuie să se deschidă măcar din când în când pentru o aerisire generală. Și știu că nu e ușor în păienjenișul ăsta de nevoi, și gânduri, și probleme de tot felul. Dar senzația de a te ridica deasupra a tot și de a putea într-adevăr respira este de neprețuit. Fă o încercare și caută să-ți oferi nu întrebări, ci răspunsuri :

- Încă o zi în care m-am trezit! ( Da! Unii oameni mor în somn. Tu nu ai făcut-o.)
- E soare! ( Lasă-l să te încălzească!)
-Plouă! ( Pune-te putin pe meditat. Ajută.)
-Am multe de făcut azi. ( Dar la finalul zile vei avea niște realizări în plus!)
-Vreau la mare/munte! ( Ești cu o zi mai aproape de a merge acolo.)

   De ce să te bucuri azi? Simplu! De ziua de azi! E a ta, e prezentul tău, e un alt mănunchi de 24 de ore în care te poți bucura de minunăția asta de întâmplare... propria ta viață!

Contactul 4

Mi se-ncolăcește perna
în jurul capului.
Pulsează în ea gânduri
și rele, și bune, și negre, și albe.

Mi se-ncolăcește pilota
în jurul trupului.
Urlă în ea bătăi de inimă
și rele, și bune, și negre, și albe.

Stau în strânsoare
și nu mă strânge somnul
trage de mine
un amalgam tremurând.

Singuri pe stradă, respirăm dimineața udă

   Noaptea trecută a plouat grozav. Am ascultat amândoi ploaia, fiecare din patul său, fiecare cu ochii ațintiți în tavanul său. Știu că și tu te gândeai la mine pentru că acum simțim când celălalt o face.
  Suntem singurii care se plimbă pe trotuarele ude în dimineața asta. E sâmbătă. Probabil prin blocurile din jur mulți încă mai dorm, sau se alintă pe sub cearșafuri, sau mănâncă cereale cu lapte în fața televizorului, bucurându-se că nu trebuie să iasă din casă într-o zi mohorâtă ca asta. Nouă ne place. Mirosul proaspăt al ploii ne aerisește mintea.
   Trecem din când în când pe lângă patiserii și mirosuri ademenitoare încearcă să ne oprească din drum. Dar nu ne oprim. Mergem așa, încet, în continuare, fără o țintă anume. Vrem doar să ne plimbăm împreună în dimineața asta pe care noaptea a îmbrăcat-o în ploaie.
   Pe stradă mai trece câte un taxi, făcând picăturile ploii de noaptea trecută să țâșnească din asfalt. E totul liniștit și somnoros, iar tot ce simt sunt brațul tău ce-mi înconjoară umerii protector și mirosul de dimineață udă. În dimineața asta inima-mi bate curat.

Unde umărul și gâtul se-ntâlnesc...

... acolo e cel mai cald și cel mai dulce. Acolo simt cum înghiți în sec gândindu-te să mă săruți din nou. Mai aștepți totuși câteva secunde. Nu vrei să pari slab, dar cedezi. Și mă săruți acolo unde umărul și gâtul meu se întâlnesc, apoi fugi așa pofticios cum ești în sus, și-apoi buzele noastre intră într-una dintre conversațiile lor intime. Uneori se descurcă mult mai bine decât noi când vine vorba de conversații. Dacă ar fi să ne punem în locul lor, cu siguranță eu aș fi gâtul, iar tu umărul. Tu mă susții mereu, mereu, iar eu te ridic undeva mai aproape de cer, atât cât pot, așa cum știu.

Promiți să mă păstrezi mereu drept gâtul tău, scumpul meu umăr?

Oh! Niciodată nu reușesc să-ți declar chestii... normale!
Dacă vrei, învăț. Dar până atunci hai să rămânem ascunși între creier și inimă, în armonia noastră deplină. Aici e liniște, și cald, și dulce. Dacă bătăile de inimă ne vor gâdila puțin mai mult, vom fi stiviți între umăr și gât... dulce strivire!

Sunt îndrăgostită. Nebunește.

 

   Îhm... și eu! Poți vedea în privirea mea jocul sclipirilor îndrăgostite chiar și ele, unele de celelalte. O poți vedea cel mai bine când sunt în autobuz, mașină sau tren. Atunci îmi place să-mi inund capul cu muzică și să privesc pe fereastră. Și cel mai mult îl privesc pe el. Nu cred că mă voi sătura vreodată s-o fac!
   Privindu-l, văd tot ce-i mai frumos. Mă copleșește uneori. Trezește în mine atâta frumusețe! Mă face să-mi doresc nebunește să-l ating...
Știe să-mi facă cele mai frumoase cadouri, iar uneori plângem împreună... de prea plin, de prea frumos, de așteptare, de dor și dorințe, de după-amiezi de vară în care căutăm să mai topim căldura.
   Mi-am agățat atât de multe vise de el! Pe multe dintre ele mi le-a îndeplinit treptat, iar pe cele aflate încă în așteptare le ține undeva sus, fără a permite ghiarelor mizeriei și urâtului să le atingă și să le trântească în mocirla dezgustului și lipsei de speranță.
Știe să-mi facă zilele mai frumoase, îmi oferă uneori cele mai calde mângâieri solare, alteori se joacă cu vântul prin părul meu, iar când ceva prin mine plânge, fie se-ntristează și el, fie mă motivează cu păsări sau stele. Da! Dragul de el jonglează destul de des cu ele pentru buna mea dispoziție.
   E clar. Sunt îndrăgostită nebunește de CER!