Contactul 4

Mi se-ncolăcește perna
în jurul capului.
Pulsează în ea gânduri
și rele, și bune, și negre, și albe.

Mi se-ncolăcește pilota
în jurul trupului.
Urlă în ea bătăi de inimă
și rele, și bune, și negre, și albe.

Stau în strânsoare
și nu mă strânge somnul
trage de mine
un amalgam tremurând.

Singuri pe stradă, respirăm dimineața udă

   Noaptea trecută a plouat grozav. Am ascultat amândoi ploaia, fiecare din patul său, fiecare cu ochii ațintiți în tavanul său. Știu că și tu te gândeai la mine pentru că acum simțim când celălalt o face.
  Suntem singurii care se plimbă pe trotuarele ude în dimineața asta. E sâmbătă. Probabil prin blocurile din jur mulți încă mai dorm, sau se alintă pe sub cearșafuri, sau mănâncă cereale cu lapte în fața televizorului, bucurându-se că nu trebuie să iasă din casă într-o zi mohorâtă ca asta. Nouă ne place. Mirosul proaspăt al ploii ne aerisește mintea.
   Trecem din când în când pe lângă patiserii și mirosuri ademenitoare încearcă să ne oprească din drum. Dar nu ne oprim. Mergem așa, încet, în continuare, fără o țintă anume. Vrem doar să ne plimbăm împreună în dimineața asta pe care noaptea a îmbrăcat-o în ploaie.
   Pe stradă mai trece câte un taxi, făcând picăturile ploii de noaptea trecută să țâșnească din asfalt. E totul liniștit și somnoros, iar tot ce simt sunt brațul tău ce-mi înconjoară umerii protector și mirosul de dimineață udă. În dimineața asta inima-mi bate curat.

Unde umărul și gâtul se-ntâlnesc...

... acolo e cel mai cald și cel mai dulce. Acolo simt cum înghiți în sec gândindu-te să mă săruți din nou. Mai aștepți totuși câteva secunde. Nu vrei să pari slab, dar cedezi. Și mă săruți acolo unde umărul și gâtul meu se întâlnesc, apoi fugi așa pofticios cum ești în sus, și-apoi buzele noastre intră într-una dintre conversațiile lor intime. Uneori se descurcă mult mai bine decât noi când vine vorba de conversații. Dacă ar fi să ne punem în locul lor, cu siguranță eu aș fi gâtul, iar tu umărul. Tu mă susții mereu, mereu, iar eu te ridic undeva mai aproape de cer, atât cât pot, așa cum știu.

Promiți să mă păstrezi mereu drept gâtul tău, scumpul meu umăr?

Oh! Niciodată nu reușesc să-ți declar chestii... normale!
Dacă vrei, învăț. Dar până atunci hai să rămânem ascunși între creier și inimă, în armonia noastră deplină. Aici e liniște, și cald, și dulce. Dacă bătăile de inimă ne vor gâdila puțin mai mult, vom fi stiviți între umăr și gât... dulce strivire!

Sunt îndrăgostită. Nebunește.

 

   Îhm... și eu! Poți vedea în privirea mea jocul sclipirilor îndrăgostite chiar și ele, unele de celelalte. O poți vedea cel mai bine când sunt în autobuz, mașină sau tren. Atunci îmi place să-mi inund capul cu muzică și să privesc pe fereastră. Și cel mai mult îl privesc pe el. Nu cred că mă voi sătura vreodată s-o fac!
   Privindu-l, văd tot ce-i mai frumos. Mă copleșește uneori. Trezește în mine atâta frumusețe! Mă face să-mi doresc nebunește să-l ating...
Știe să-mi facă cele mai frumoase cadouri, iar uneori plângem împreună... de prea plin, de prea frumos, de așteptare, de dor și dorințe, de după-amiezi de vară în care căutăm să mai topim căldura.
   Mi-am agățat atât de multe vise de el! Pe multe dintre ele mi le-a îndeplinit treptat, iar pe cele aflate încă în așteptare le ține undeva sus, fără a permite ghiarelor mizeriei și urâtului să le atingă și să le trântească în mocirla dezgustului și lipsei de speranță.
Știe să-mi facă zilele mai frumoase, îmi oferă uneori cele mai calde mângâieri solare, alteori se joacă cu vântul prin părul meu, iar când ceva prin mine plânge, fie se-ntristează și el, fie mă motivează cu păsări sau stele. Da! Dragul de el jonglează destul de des cu ele pentru buna mea dispoziție.
   E clar. Sunt îndrăgostită nebunește de CER!

Toți vrem ...

 

  Toți vrem să ne îndrăgostim. Și chiar atunci când susținem cu tărie că nu vrem, de fapt vrem și mai mult.
   Vrem să ne simțim în mintea altei persoane... când ne trezim, când suntem la liceu, facultate, job, când ne întoarcem obosiți acasă, când mâncăm, când încercăm să adormim. Vrem să știm că cineva se gândește la noi și își imaginează cum ne petrecem timpul când nu suntem împreună.
   Vrem să știm că două brațe sunt nerăbdătoare să ne ascundă între ele, că niște buze, undeva, duc dorul sărutului nostru, obrazului nostru, frunții noastre. Vrem să știm că există o inimă lângă care inima noastră bate mai tare, un trup, un suflet și-o minte ce ne accelerează pulsul în cel mai liniștitor mod.
   Vrem să știm că nu rătăcim la voia sorții și că cineva, undeva, are măcar un strop de dulceață în plus pentru că noi existăm.
   Vrem să avem un refugiu și oricât de bolnăvicioase ar putea deveni legăturile dintre oameni, nu ne putem lipsi de ele decât temporar, oricât de mult am vrea să susținem contrariul.
    Vrem, și da, acest „vrem” e cât se poate de egoist. Niciodată o persoană nu ne va aparține pe deplin, dar poate fi al naibii de plăcut gândul ăsta. Al naibii de plăcută e și senzația de a aparține cuiva, chiar dacă tocmai ea se poate transforma în sufocare. „Sunt a ta”, „sunt al tău”, „e a mea”, „e al meu”... gânduri ce pot da sens unui gol, unei singurătăți, unor zile din viața oricui.
   Vrem să fim iubiți la fel de mult cum vrem să fim lăsați să iubim. Vrem dulcea intimitate a două trupuri în care inimile bat la unison. Iar când primim ceea ce vrem, am face bine să prețuim!
   Dacă faci pe prostul în fața a astfel de lucruri, n-ai decât să te mulțumești cu bătăi de inimă de cea mai proastă calitate ...

Frântură din roman- Prima din seria conversațiilor nocturne

*

   În jurul orei 9 era pregătită. Purta o pereche de jeanși skinny deschiși, o pereche de UGG-uri crem și o haină roșie. Ieși din apartament cu un mic coș de picnic în mână și se îndreptă către ușa lui Matei. Sună o singură dată, iar în câteva momente acesta își făcu apariția cu tot cu starea lui de bine și un zâmbet larg pe chip. Era molipsitor, se gândi Simina.

- Apreciez că ești punctuală! exclamă el râzând.

- Chiar ar trebui, mai ales că am bătut atâta drum, spuse ea teatral, apoi râzând împreună.

   Când reuși să-și ia privirea de la chipul ei atât de frumos chiar și fără pic de make-up, observă coșul de picnic, mutându-și apoi privirea înapoi spre ea și ridicând o sprânceană întrebător.

- Ești pregătit? întrebă cu un entuziasm copilăresc.

- Sigur! Unde mergem ?

- Vin-o! spuse în timp ce se prinse de brațul lui, amândoi simțindu-se ca și curentați la atingere, fără a lăsa însă să se vadă ceva.

   Se îndreptară spre lift, iar în momentul în care Matei se aștepta ca acesta să coboare, liftul începu să urce. Dădu să o întrebe pe Simina ce are de gând, însă se opri când îi văzu expresia liniștită și răbdătoare. În câteva momente se aflau pe acoperișul blocului. De când se mutase acolo nu se gândise niciodată să urce pe acoperiș, dar senzația de acolo era atât de grozavă încât știa că avea să mai urce pe viitor. Orașul părea atât de schimbat de acolo de sus, iar tot ceea ce te sufoca în timp ce te aflai pe stradă, de acolo părea mic și fără importanță. O urmă pe Simina care, evident, mai fusese acolo de multe ori, și ajunseră împreună lângă o canapea veche. Simina trase o husă de mașină ruptă care o acoperea și se așeză, vizibil fericită.

- Îndrăznește! îl îndemnă ea cu buzele arcuite într-un zâmbet copilăros. Ochii ei aveau o sclipire pe care nu o mai văzuse în privirea nimănui. Părea atât de sinceră, atât de... fără perdea. Probabil te întrebi ce-i cu locul ăsta. Ei bine, de când am venit aici m-am înțeles foarte bine cu nenea Nicu și cu tanti Geta, bătrânii de la parter. M-au tot invitat la ei la masă și, apropo de asta, face tanti Geta niște cozonaci...ah! Așa, cum spuneam, m-am înțeles foarte bine cu ei și într-o zi l-am întrebat pe nenea Nicu dacă pot urca pe acoperiș, iar el s-a oferit bucuros să mă aducă aici. Adusese acum vreo 5 ani canapeaua asta aici pentru Irina, fata lor. Ea între timp a... a murit. Avea cancer. Era așa de frumoasă! ...ah, da, și... de atunci am tot venit aici. E locul meu preferat. Fără zarva de pe străzi, zgomotele sunt mai puțin stridente până când ajung la înălțimea asta, iar priveliștea e așa de frumoasă... Nu crezi?

- Cu siguranță este! exclamă Matei, încercând să-și dea seama ce-l fascina mai mult, priveliștea, sau faptul că o auzea pe Simina pentru prima dată vorbind atât de mult.

- A, era să uit! Am adus ceai. Te asigur că este cel mai bun din câte ai băut. Eu beau zilnic, așa că am învățat câteva trucuri, spuse în timp ce îi dădu două căni scoase din coșul de picnic și turnă în ele ceai fierbinte dintr-un ceainic cu, din câte reușise el să-și dea seama în lumina obscură, niște îngerași pictați de jur împrejur. Își luă apoi cana ei și se făcu comodă.

   Matei se aplecă, sprijinindu-și coatele pe picioare și ținându-și cana de ceai cu ambele mâini. Închise puțin ochii și savură momentul. Pentru prima dată după mult timp reușea să se simtă cu adevărat liniștit. Parcă toate grijile ce-l tulburau între pereții apartamentului său nu aveau puterea să-l urmărească până pe acoperiș.

- Ești bine? se auzi ca prin vis vocea îngrijorată a Siminei.

- Da...da, chiar m-ai surprins, îi răspunse dezmeticindu-se și lăsându-se mai apoi pe spate, făcându-se comod. Mă așteptam să mergem prin cine știe ce cafenea aglomerată ...

- Nu-mi place aglomerația, spuse Sim privind în gol.

- Nici mie, se auzi încet vocea lui, întorcându-și privirea spre ea și zâmbindu-i călduros.

   Simina rămase însă nemișcată. Se simțea atât de liberă și de liniștită acolo... În general venea singură, și se gândea la câte-n lună și-n stele, și visa, și-și agăța visele de cer... Acolo se simțea mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bunicul ei, mai aproape de Irina, fata lui nenea Nicu și tanti Geta, pe care ajunsese să o considere unul dintre îngerii ei păzitori . Acolo era locul căruia simțea într-un fel sau altul că-i aparține și de fiecare dată când simțea nevoia să respire, urca și se bucura ore-n șir de confortul bătrânei canapele.

- Tu ești bine? întrebă Matei, de data asta fiind el cel care privea în gol.

- Eu? ...da, sunt bine. Acum cel puțin sunt bine.

- Când ești rău, de ce nu ești bine ?

- Pentru că uneori jungla de jos mă sufocă. Pentru că uneori mă simt singură ... Mi-e dor de ai mei din când în când.

- Și cu toate astea, ești puternică. Cel puțin cu impresia asta îi izbești pe toți sau, mă rog... pe mine.

Zâmbi și își îndreptă privirea către el.

- Așa crezi?

- Așa este! exclamă el, întorcându-i zâmbetul. Știi, îmi pare rău că m-ai perceput greșit, dar, să zicem că înțeleg. Bănuiesc că ai tot întâlnit idioți ...

- Oho! exclamă amuzată.

- Mă gândeam eu ... Dar, unii pot avea și alte gânduri când te întâlnesc. Eu de exmplu am fost atras de tine, recunosc, dar am fost atras datorită firii tale puternice. Nu știu, așa mică cum ești, zici că arzi pe interior, spuse încercând să-și găsească cuvintele potrivite, puțin încurcat de cum suna ceea ce spunea.

- Nu sunt chiar așa mică! se revoltă ea teatral.

- Doar puțin! zise râzând. Așa, și... mă bucur că avem ocazia să vorbim mai mult. Pari de treabă și cred că pot discuta despre multe chestii cu tine. În plus, recunosc, nu socializez prea mult de când m-am mutat aici.

- Nici nu știu ce să spun... Adică, m-ai luat prin surprindere. M-am comportat ca o scorpie și mă așteptam să mă percepi ca atare. În schimb, tu încă ești de treabă ...

- Să zicem că nu te pricepi prea bine să porți o mască...ceea ce e de apreciat!

- Am să lucrez la asta! spuse râzând.

- Nu te-aș sfătui. E ca și cum ai alege de una singură să te aliniezi lângă toți ceilalți ipocriți.

- Nu-i vorba de ipocrizie, știi ... uneori pur și simplu realul tu are nevoie de o oarecare apărare, de protecție, iar dacă îl lași așa descoperit...se alege praful!

- Mda, aici ai dreptate. De fapt, știu foarte bine cum e să porți măști. Dar ție, crede-mă, îți stă mai bine fără.

- Tuturor ne stă mai bine fără!

   Sorbi puțin din ceai. Chiar avusese dreptate când îi spusese că se pricepe. Era combinația perfectă de dulce-acrișor, gustul cald care completa cum nu se putea mai bine seara aceea liniștită.

- Spune-mi despre tine! îl rugă ea absorbită de conversație.

- Ce ai vrea să știi?

- Ce ar trebui să știu?

- În primul rând ar trebui să știi că ești în siguranță, nu sunt vreun răpitor și nici un criminal în serie. Au început amândoi să râdă. Totuși, m-am mutat aici cu gândul de a evada.

- De unde sau... din ce?

- Din marele rahat în care se transformase viața mea. Mama a murit acum 2 ani, de atunci tata a devenit un bețiv notoriu, iar fosta mea nu mă ajuta deloc atunci când îmi scotea ochii că nu ieșim prin cele mai scumpe cluburi în care își pierdeau nopțile prietenele ei scrântite.

- Înțeleg... spuse ea, regretând fiecare dată când îi vorbise urât. Nu știa cine era și ce poveste avea, și nu se gândise la asta nici măcar o dată.

- În plus, am strâns prea mult din dinți și mi-am călcat pe suflet de fiecare dată când a venit vorba de ceea ce vreau eu, de ce-mi doresc eu. Pentru mine nu a fost niciodată timp, nu au fost niciodată bani ... Acum însă, am luat-o de la zero și sper ca de data asta lucrurile să fie așa cum trebuie.

- Sunt... sunt sigură că vor fi, zise surprinsă de tot ceea ce auzise. Matei?

- Da.

- Îmi pare rău!

- Pentru?

- Pentru cum m-am comportat cu tine...

- Stai liniștită, nu aveai de unde să știi toate astea, spuse împingând-o prietenește cu umărul. E cam frig în seara asta, observă, apoi se mai răsfăță puțin cu deliciosul ceai fierbinte.

- Așa-i. Trebuia totuși să vin cu o idee mai inspirată, zise Sim puțin dezamăgită.

- Ah, nu. Aici e perfect. Îmi place mult, mă liniștește ...

- Și pe mine la fel, adăugă zâmbind.

- Acum cred că e rândul tău să-mi spui despre tine .

- Ce ai vrea să știi?

- Ce ar trebui să știu?

- Ok. Păi, sunt în primul an la facultate, m-am mutat aici de două luni. Am fost foarte entuziasmată să scap de orășelul în care am stat de când mă știu, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde nu puteai face anumite chestii doar ca să nu-ți auzi comentarii de la babele de pe scară ... Mă simt uneori singură aici, dar am câțiva prieteni foarte de treabă care mă fac să uit asta în cea mai mare parte a timpului. Îmi place că acum pot merge mai des la teatru și uneori merg să mă joc cu copiii de la un centru din apropiere.

- Serios?

- Da. Îmi plac așa de mult copiii! Plus că de cei de care ți-am spus mi-e foarte milă, aș face orice să-i știu fericiți. Mi se pare groaznic să trăiești mereu cu ideea că părinții tăi te-au abandonat pur și simplu, că nu te-au vrut.

- Ai dreptate. Poate ai să mă duci cândva la ei, mi-ar plăcea să-i cunosc.

- Vorbești serios?! Ar fi grozav! Să știi că sunt foarte prietenoși și sociabili. Te vei îndrăgosti imediat de ei.

- Sunt sigur, spuse zâmbind. Sunt sigur că-mi va fi foarte greu să nu mă îndrăgostesc și de tine, continuă în sinea lui.

- Altcevaaa...nu știu. Ah, da! Am început de curând să lucrez la un roman. De fapt, chiar în seara în care ne-am cunoscut voiam să încep să lucrez la el când... soneria, noul vecin voia să-și cunoască vecinii!

- Deci asta era! spuse râzând. Îmi cer mii de scuze, sincer. Nu știam că urma să întrerup actul creației.

- E-n regulă. Te iert de data asta, continuă ea, la fel de amuzată.

   Au ignorat frigul începutului de decembrie și și-au continuat discuția pentru încă un ceas. Erau amândoi uimiți de cât de familiară le era prezența celuilalt, de lejeritatea cu care vorbeau despre orice, de cum se confesau, la urma urmelor... unui străin.

   Fusese o seară perfectă pentru amândoi, pentru că amândoi aveau de mult timp nevoia unei astfel de discuții libere, amicale. Astfel, se simțeau mai liniștiți, mai bine-dispuși. Spre miezul nopții s-a retras fiecare în apartamentul său, știind însă că începând cu ziua următoare lucrurile aveau să fie altfel... fiecare își câștigase un nou prieten.

Unde toate se strâng

Mi-am pus palmele pe tălpi, dar nu zvâcneau în ele toate locurile prin care-am pășit.

Mi-am împreunat palmele, dar ele nu vibrau de emoția niciunei atingeri.

Mi-am mângâiat obrajii, dar pe ei nu se reliefa nici măcar un sărut.

Mi-am atins fruntea, dar nu o încrețise niciunul dintre miile de gânduri.

M-am îmbrățișat de una singură, dar n-am simțit brațele niciunuia dintre toți care m-au îmbrățișat.

Mi-am acoperit urechile, dar în jurul lor nu mai rămăsese niciuna dintre melodiile auzite, dintre vocile ascultate.

Am închis ochii și mi-am simțit inima. Toate, dar toate se strânseseră în ea. Așa era de bogată!

Noi doi ne iubim în trei

  Noi nu înghițim nici uns cu miere clișeul cu două persoane care atunci când se iubesc devin una și aceeași. E absurd! Înseamnă că se pierd pe ei. Tocmai de asta noi când spunem că ne iubim știm că o facem în trei. Tu rămâi tu, pentru că te plac pentru ceea ce ești, eu rămân eu, pentru că mă placi pentru ceea ce sunt, iar gândurile și bătăile noastre de inimi comune sunt un al treilea element, pentru că pentru el ne iubim.

   Nu vrem să ne schimbăm unul pe celălalt. Ne-am îndrăgostit când ne eram încă străini și cum eu vreau să păstrez mereu o parte din străinul tu, și tu vrei să păstrezi mereu o parte din străina eu, iar asta nici pe departe nu ne împiedică să ne cunoaștem, ba chiar ne ajută. E atât de plăcut uneori să ne revedem ca pentru prima dată chipul și-apoi să realizăm că am depășit de fapt stadiul străinilor ceva mai distanți, mai rezervați. Brațele celui de-al treilea pe care l-am creat ne apropie mereu pe noi doi, oricât de departe am fi. Tot el ne plesnește când avem nevoie de o porție de realitate și tot el ne oferă mereu ocazia să ne rupem de restul, ținându-ne paravan în timp ce ne permitem să visăm și să ne împletim cele mai ciudate părți.

   Noi ne iubim în trei pentru că tocmai din prea plin ne iubim. Pentru că nu epuizăm niciodată ceea ce ne oferim unul celuilalt. Pentru că iubesc mintea ta prea plină de gânduri și pentru că iubești când îți vorbesc mult, când îți povestesc câte-n lună și-n stele. Pentru că ne oferim mii de bătăi de inimi și înzecit pe-atât încă așteaptă.

Pentru că atunci când doi se ceartă, al treilea îi împacă, iar asta pentru că noi ne-am creat un al treilea din noi, și-n el ne bat inimile.

Nu ai nevoie să fii salvat

   Tinzi să te agăți de fețe, de zâmbete, de ochi...de oameni. Tinzi să te legi de ei ca și cum ar fi singura salvare. Tinzi să crezi că ei îți pot vindeca atât de multe... Și pot, uneori chiar pot, însă... greșești.

    Oamenii îți bucură viața, îți oferă lecții sau te silesc să le înveți singur, oamenii fac ca linia vieții să-ți pulseze, să se contureze în te miri ce zig-zag. Oamenii sunt un must-have în viața oricui. Oamenii vor fi mereu în jurul tău, oriunde mergi. Și dacă nu-ți sunt aproape, la un moment dat îți vor fi. Și dacă-ți sunt prea departe, la un moment dat se vor apropia. Dar adevărul general-valabil este că oamenii vor veni și vor pleca. Mereu. Iar ăsta nu-i neapărat un lucru rău... e doar un du-te vin-o menit să creeze dinamism, din ăla de gânduri și bătăi de inimi.

    Despre oameni ți-e clar, dar despre tine? Ei bine, tu trebuie să știi un singur lucru : ești eroul propriei tale povești, nu ai nevoie să fii salvat. Salvarea o găsești întotdeauna în tine. Oamenii cel mult îți pot arăta drumul spre ea.

Nu vreau să-mi fii decât puțin. Dar vreau să-mi fii.

Nu vreau să-mi fii decât puțin. Doar de puțin din tine am nevoie?

Am nevoie? Nu, nu am. Dar vreau puțin din tine.

Nu vreau să-mi fii mai mult decât un gând, sau poate două ...

Nu vreau să-mi fii mai mult decât poți fi, dar nici cât ești.

Nu vreau să-mi fii din calea ta de mijloc. Dă-mi puțin dintr-o extremă.

Nu vreau să-mi fii ce n-ai fost niciodată. Arată-mi partea ta cea mai veche, dar și cea mai ascunsă. Arată-mi ce nu arăți tuturor.

Nu vreau să-mi fii dacă nu vrei să-mi fii. Tu vrei? De fapt, ce vrei tu ?

Nu vreau să-mi fii normal. Fi-mi tot ce ai tu mai ciudat.

Nu vreau să-mi fii decât puțin.

Dar vreau să-mi fii.

Când lucrurile amorțesc ... de-a binelea!

Nu v-ați vorbit mult timp. Acum nu mai vrei să vă vorbiți.
Te-ai abținut mult timp să spui ce simți. Acum nu mai vrei să simți. Probabil chiar n-o mai faci.
Mult timp ați ezitat și v-ați evitat. Acum nu mai vreți niciunul nimic.
Ați lăsat lucrurile atât de mult timp în același loc, în aceeași stare, încât au amorțit. De-a binelea!
Mult timp a trecut fără ca voi să faceți ceva, orice. Și poate că uneori erau mai bune niște țipete și reproșuri. Poate vă mai limpezeau. Dar cum voi nu v-ați certat, cum să vă împăcați? Cum voi v-ați fixat pe așteptarea de la celălalt, cum să spuneți primii ceva? Cum să reparați ceva când niciunul nu recunoaște că e stricat?
Așa că vă întoarceți privirea și rămâneți spate-n spate, ceea ce vă împiedică să vedeți ce prăpastie se deschide între voi... Mai mult, tot mai mult în fiecare zi.
Aveți grijă să nu vă întoarceți prea târziu și să picați în ea. Trecutul poate ucide orice prezent.

Un azi simplu

   Duminică dimineața după o noapte de melodii pariziene și gânduri cu gust. După o noapte cu bătăi de inimă neliniștite vibrând într-o cameră cufundată-n liniște. Se trezise printre cearceafurile ei albe și răvășite. Și cele din ea erau la fel.
    I se răsfățase sufletul prin torace, întorcând așternuturile pe toate părțile, sucindu-se în fel și chip pentru a-și găsi locul. Nu, nu și-l găsise, dar reușise la un moment dat să adoarmă. Abia atunci își putu închide și ea pleoapele, apărându-i însă pe ecranul din spatele lor tot felul de proiecții ale minții. Grozav!
   Totuși, azi nu-i păsa. Își lăsase sufletul să stea bosumflat și somnoros în zarva de așternuturi, iar ea își vedea de gânduri ... Atât de mult i-ar fi plăcut să fie o duminică de vară! Să iasă în maioul supradimensionat și mult prea alb pe balcon și să facă un duș cu soare... Să poată apoi să se plimbe fără noimă pe străzi necunoscute, lipsite de „cunoscuți” , să se întindă pe iarbă și să-și agațe gândurile de cer ... Tavanul de acasă era deja prea plin.

   Azi voia să se piardă. Puțin de ea, puțin de lume, puțin mai mult de piticii trecutului ce tindeau din când în când să se dea în spectacol prin minte. Azi să nu aibă nume. Nici ea, nici ziua, nici locul, nici timpul. Simțea nevoia de plajă și soare, nevoia atât de mare de mare! Și mai simțea nevoia să se debaraseze puțin de ideile ei ciudate. Atunci când privea lucrurile din jur prea mult, toate începeau să ia forme anormale. Ce-i drept, uneori mai frumoase.

Voia un azi simplu, un azi cu inimă ușor de dus ...