Unul din doi trebuie să plece primul.

  Relațiile se plâng. Atât relația propriu-zisă, când se trage de ea fără sens, cât și cei doi participanți.
   Relațiile mor la un moment dat... nimic mai firesc. Însă foștii parteneri se complac într-un priveghi prelungit.

-Pleci tu? Hai, pleacă tu!
-Eu? Încearcă tu prima ...
-Ok, mai stăm ... trebuie s-o faci la un moment dat.
-Ai s-o faci înaintea mea. Mai e puțin ...

   Și uneori „puținul” mai e pentru mult timp. Pentru că există lașitate, pentru că se-agață inima de picioare ca un copil răsfățat, pentru că e ca o fugă de-acasă sau teama de-a fi uitat drumul spre casă. Pentru că legăturile dintre oameni se sudează prin bătăi de inimi și se desfac cu tot cu bucăți din acestea.
   E un priveghi prelungit pentru că amândoi vor să fie siguri că scapă detot și pentru totdeauna, pentru că nu vor să regrete o posibilă renunțare, pentru că vor să-și treacă pentru o ultimă dată gândul printre și peste toate care au condus la momentul final.

   Decizia e luată și definitivă. Mai așteptați doar să vă iertați pentru câștig și pierderi, vă luați cu grijă tot elanul de care aveți nevoie... Brațele viitorului s-au deschis. Care se-aruncă ?