Un azi simplu

   Duminică dimineața după o noapte de melodii pariziene și gânduri cu gust. După o noapte cu bătăi de inimă neliniștite vibrând într-o cameră cufundată-n liniște. Se trezise printre cearceafurile ei albe și răvășite. Și cele din ea erau la fel.
    I se răsfățase sufletul prin torace, întorcând așternuturile pe toate părțile, sucindu-se în fel și chip pentru a-și găsi locul. Nu, nu și-l găsise, dar reușise la un moment dat să adoarmă. Abia atunci își putu închide și ea pleoapele, apărându-i însă pe ecranul din spatele lor tot felul de proiecții ale minții. Grozav!
   Totuși, azi nu-i păsa. Își lăsase sufletul să stea bosumflat și somnoros în zarva de așternuturi, iar ea își vedea de gânduri ... Atât de mult i-ar fi plăcut să fie o duminică de vară! Să iasă în maioul supradimensionat și mult prea alb pe balcon și să facă un duș cu soare... Să poată apoi să se plimbe fără noimă pe străzi necunoscute, lipsite de „cunoscuți” , să se întindă pe iarbă și să-și agațe gândurile de cer ... Tavanul de acasă era deja prea plin.

   Azi voia să se piardă. Puțin de ea, puțin de lume, puțin mai mult de piticii trecutului ce tindeau din când în când să se dea în spectacol prin minte. Azi să nu aibă nume. Nici ea, nici ziua, nici locul, nici timpul. Simțea nevoia de plajă și soare, nevoia atât de mare de mare! Și mai simțea nevoia să se debaraseze puțin de ideile ei ciudate. Atunci când privea lucrurile din jur prea mult, toate începeau să ia forme anormale. Ce-i drept, uneori mai frumoase.

Voia un azi simplu, un azi cu inimă ușor de dus ...