E greu să duci o iubire

  E greu să duci o iubire. Nu toți au puterea s-o facă.

   Toată treaba asta e ca o boală incurabilă. Bolile incurabile au frumusețea lor,nu? Dau palma aia amară peste față,arătând omului că trebuie să prețuiască mai mult timpul,făcându-l să tragă cu dinții de orice secundă,iar ăsta e un lucru al naibii de bun.

Sufletele noastre sunt ca niște locuri de camping,iar iubirea este aceea ce nu ține cont de indicatoarele precum „Focul interzis în afara zonelor special amenajate”. Iubirea face focul în cel mai ascuns loc,până când știe că nimeni nu-l va mai putea stinge, apoi îl hrănește accelerat, arzând întregul nostru loc de camping. E superb focul! Cine nu s-a minunat măcar o dată de jar sau de scântei?

   Pe parcurs, rafale de vânt pot încerca să stingă focul, nereușind însă decât să-l aprindă mai mult, și mai mult. Ploile îl țin sub control, dar când se opresc el arde cu aceeași intensitate. Cei care vor să-l stingă, se ard. Focul ăsta e focul iubirilor adevărate, iubirilor cu măsură întreagă, cu măsură peste limită. Restul... doar atașări iluzorice, departe de a fi iubiri. Totuși, deși iubirea este cea care îi ridică pe oameni până la cea mai înaltă limită a speciei lor, micimea umană își spune din nou cuvântul, iubirile adevărate nefiind neapărat fără de final. Uneori sunt efectiv reduse la atașamentul simplu sau chiar cel iluzoric.

   Iubiri, iubiri adevărate ajunse la final. Explicație? Focul nu mai are ce să ardă. Consumă tot, lasă doar scrum și ruine, iar locul de camping intră în reabilitare. Înfrumusețează omul pe alocuri, dar timpul e prea obosit și poposește mult asupra renovărilor.

   Da, e greu să duci o iubire. Te acaparează fie că vrei sau nu, te arde, te consumă, îți distruge „locul de camping”. Singurele daune morale rămân amintirile frumoase, de care însă vei începe să te bucuri cu adevărat doar atunci când renovările vor fi duse la final.

   Câți oameni puternici mai avem printre noi?