Toamna sunt prea ... toamnă

  Toamna are doar trei luni, la fel ca orice alt anotimp. Odată ce începe însă, pare așa... fără sfârșit. Amestecă pe-afară frunze de la te miri câți copaci, iar în tine amestecă stări, și gusturi, și-ntrebări. La fel de multe ca și frunzele.
   Toamna e rea, poate la fel de rea ca și mine. Se bagă cu blândețe pe sub piele ca să lase-năutru, unde ar fi trebuit să fie loc de mai bine, de mai cald ... să lase numai rece, și ud, și rău. Poate că nu-mi place pentru că mă asemăn prea mult cu ea, pentru că am prea mult gust de toamnă, de pământ și de frunze. Poate că nu-mi place pentru că-n ea nu mă pot rătăci de mine și uneori îmi devin de-a dreptul obositoare. Poate că nu-mi place pentru că m-a găsit din nou singură în mansarda mea, cu aceeași cană de ceai aburindă pe noptieră.
   Telefonul tace, e și el tomnatic. Probabil el poate visa. Mie mi-e mai greu, vântul îmi cam fură visele. Dacă nu, atunci plouă și ploaia mi le-aduce cu picioarele pe pământ.
   E toamnă afară, iar eu sunt toamnă în mansardă. Poate că de-asta nu vreau să mă simtă nimeni, să nu-i ud, înfășor în vânt și să-i pierd.