Torace.

   Nu simțim organele pe care le avem în torace. Sunt acolo de când ne știm, sunt doar materie, nimic nefiresc. În schimb, toracele nostru-i mereu plin de emoții care mai de care ! Purtăm cu noi un amalgam teribil ce se agită chiar și la gesturi minore, priviri, sunete... iar atingerile nici nu-i cazul să le mai menționăm.
   Eu îmi iubesc toracele! E ca sursa mea de energie cu căi de du-te - vin-o. Eu îl hrănesc, el mă hrănește... Ce să zic? Trăim genul de relație ideală!
   Toracele meu știe să fie discret. Chiar și atunci când se agită emoțiile prin el până la cote maxime, dacă știe că vreau să țin toate astea numai pentru mine, doar mă anunță : „Ai făcut-o din nou! Da' nu-i problemă, mie-mi place! ”.
   Bineînțeles, ca-n orice relație sănătoasă, avem și noi certurile noastre. Ba-l mai cert, îl rog să fie și el mai nesimțit, că altfel nu se poate! Ba se mai răzbună...zău, zici că-i copil! Dacă doar îndrăznesc să nu-l bag în seamă, începe și se zbenguie teribil, apoi îmi urlă printre gânduri : „Ai sufleeet! Haideee! Știi că-l ai! ”.
    Dragul de el! Ar fi oribil să am un torace gol! Mai bine așa, plin până la refuz... Doar asta înseamnă viața-n om!