Vrem să ne simțim în mintea altei persoane... când ne trezim, când suntem la liceu, facultate, job, când ne întoarcem obosiți acasă, când mâncăm, când încercăm să adormim. Vrem să știm că cineva se gândește la noi și își imaginează cum ne petrecem timpul când nu suntem împreună.
Vrem să știm că două brațe sunt nerăbdătoare să ne ascundă între ele, că niște buze, undeva, duc dorul sărutului nostru, obrazului nostru, frunții noastre. Vrem să știm că există o inimă lângă care inima noastră bate mai tare, un trup, un suflet și-o minte ce ne accelerează pulsul în cel mai liniștitor mod.
Vrem să știm că nu rătăcim la voia sorții și că cineva, undeva, are măcar un strop de dulceață în plus pentru că noi existăm.
Vrem să avem un refugiu și oricât de bolnăvicioase ar putea deveni legăturile dintre oameni, nu ne putem lipsi de ele decât temporar, oricât de mult am vrea să susținem contrariul.
Vrem, și da, acest „vrem” e cât se poate de egoist. Niciodată o persoană nu ne va aparține pe deplin, dar poate fi al naibii de plăcut gândul ăsta. Al naibii de plăcută e și senzația de a aparține cuiva, chiar dacă tocmai ea se poate transforma în sufocare. „Sunt a ta”, „sunt al tău”, „e a mea”, „e al meu”... gânduri ce pot da sens unui gol, unei singurătăți, unor zile din viața oricui.
Vrem să fim iubiți la fel de mult cum vrem să fim lăsați să iubim. Vrem dulcea intimitate a două trupuri în care inimile bat la unison. Iar când primim ceea ce vrem, am face bine să prețuim!
Dacă faci pe prostul în fața a astfel de lucruri, n-ai decât să te mulțumești cu bătăi de inimă de cea mai proastă calitate ...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu